Probabil cea mai stridenta personalitate a generatiei sale, CIORAN si-a tesut intreaga viata, ca dealfel si intreaga opera, pe disperarea ontica si negarea originilor sale. Macinat de deznadejdi pe care le pune in carca "neamului de nevoiasi ce-si pangareste rostul", CIORAN scrie cu durere despre neantul ce strabate acele "fiinte nascute cu cearcane si cute, sleite de-o nativa neputinta" (Emil CIORAN - "Indreptar patimas").
Ceea ce unii au numit folclor, CIORAN numeste "chinga pusa inimii". "...si inimii i-au pus chinga, micimi de doina, iar darnicului timp i-au rasucit curele, ca nu cumva sa fuga cu pasi repezi spre viitor". (Emil CIORAN - "Indreptar patimas").
Refuzul luxului, pe care il considera un element de alienare, regasirea in alte zone de creatie muzicala (muzica tiganeasca maghiara, ce-l face sa planga "prin vulgaritatea ei deprimanta"...si care-i "aduce aminte de betiile din Transilvania"), hotararea de a scrie numai in limba franceza incapand cu 1945, anul stabilirii definitive in Franta il fac pe CIORAN un instrainat (mental, sentimental si abia la urma spatial) de propriile-i origini, pe care le biciuieste in expresii dureroase si originale in acelasi timp.
Cu siguranta...daca ar fi facut parte din aceeasi generatie, Grigore LESE si Emil CIORAN n-ar fi fost prieteni. Ceea ce LESE ar adora pentru melodicitatea unica pe care i-o confera, CIORAN ar detesta datorita chingii pe care doina romaneasca i-o pune inimii!
Iata 2 genii ale creatiei, pe care hazardul le-a aruncat in timpuri, optiuni si spatii geografice aproape incompatible.
Dramatic, nu?
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
No comments:
Post a Comment